CtEDO a respins cererea lui Andrei Năstase contra Moldovei ca fiind inadmisibilă

0
65
Public hearings at the ECHR

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică decizia în cauza Năstase c. Moldovei. Curtea a respins cererea ca fiind vădit nefondată şi inadmisibilă. Potrivit Juriștilor pentru Drepturile Omului, Curtea a considerat că statul pârât și-a onorat obligaţiile sale potrivit Articolului 6 (Dreptul la un proces echitabil) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind condamnarea reclamantului în lipsa sa din moment ce  acesta s-a ascuns de autorităţi şi nu a respectat obligaţia asumată de a nu părăsi localitatea, scrie justicemoldova.md

Reclamantul este Andrei Năstase, născut în 1982, din Hînceşti. La data de 28 mai 2007, acesta a fost implicat într-o bătaie cu un grup de persoane, care s-a finalizat cu decesul unei persoane. La data de 12 septembrie 2007, reclamantul a fost învinuit de infracţiunea de cauzare a leziunilor corporale grave care a dus la decesul unei persoane. În aceeaşi zi, a fost impusă obligaţia de a nu părăsi localitatea pentru un termen de 30 de zile. Atât reclamantul, cât şi avocatul ales au semnat documentul care confirma că reclamantul a înţeles care sunt cerinţele impuse faţă de acesta.

Reclamantul a fost citat de către instanţa de judecată care examina cauza în repetate rânduri, însă acesta nu s-a conformat. La data de 16 ianuarie 2008, poliţia din Hînceşti a informat judecătoria Hînceşti că reclamantul nu poate fi localizat şi că, potrivit informaţiei de la serviciul vamal, acesta a părăsit ţara la data de 04 octombrie 2007. La data de 23 ianuarie 2008, judecătoria Hînceşti a dispus arestarea preventivă a reclamantului.

La 29 octombrie 2009, urmând examinarea cauzei în absenţa reclamantului, acesta a fost găsit vinovat de infracţiunea imputată şi condamnat la 10 ani de închisoare. Avocatul reclamantului a contestat decizia, invocând că acţiunile reclamantului urmau a fi examinate în lumina altor prevederi ale Codului penal.

La data de 20 iunie 2010, reclamantul a fost arestat în Federaţia Rusă. La data de 28 iunie 2010, autorităţile ruseşti au informat Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova despre arestarea reclamantului. Nu este clar din materialele prezentate de către părţi când această informaţie a fost recepţionată de către autorităţile moldoveneşti. La data de 29 iunie 2010, Curtea de Apel Chişinău a admis apelul avocatului reclamantului şi a redus sentinţa la 7 ani de închisoare.

La data de 22 septembrie 2010, avocatul reclamantului a declarat recurs împotriva deciziei respective, în esenţă invocând aceleaşi motive ca în apel. La data de 11 mai 2011, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul.

La o dată nespecificată, reclamantul a schimbat avocatul său şi la data de 10 noiembrie 2011, noul avocat al reclamantului a depus un recurs în anulare împotriva deciziei Curţii Supreme de Justiţie din 11 mai 2011, invocând pentru prima dată că a fost condamnat în absenţă şi a cerut rejudecarea cauzei. În particular, noul avocat a reclamantului a pretins că Curtea de Apel trebuia să amâne examinarea apelului reclamantului din 29 iunie 2010, deoarece autorităţile moldoveneşti erau conştiente de arestarea reclamantului în Rusia începând cu 28 iunie 2010. El în continuare a pretins că omisiunea de a amâna examinarea apelului a fost contrară articolului 321 din Cod de procedură penală.

La data de 23 ianuarie 2012, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamantului, a casat decizia Curţii Supreme de Justiţie din 11 mai 2011 şi a dispus rejudecarea cauzei în ordine de recurs. La data de 04 aprilie 2012, Curtea Supremă de Justiţie a examinat încă o dată recursul împotriva deciziei Curţii de Apel din 29 iunie 2010 şi a respins-o. Curtea Supremă a constatat că reclamantul a renunţat la dreptul său de a fi prezent pe durata procedurilor penale prin faptul că s-a ascuns de la autorităţi. Instanţa de fond a depus toate eforturile necesare pentru a aduce reclamantul în faţa sa pe când Curtea de Apel nu a cunoscut despre arestarea reclamantului în Rusia în perioada când se examina apelul său. Mai mult decât atât, reclamantul a fost reprezentat de către un avocat ales de către acesta.

Reclamantul s-a plâns în temeiul Articolului 6 din Convenţie că procedurile penale împotriva acestuia nu au fost echitabile, deoarece cauza a fost examinată în absenţa lui.

Decizia Curții

Curtea a notat că reclamantul a cunoscut despre procedurile penale împotriva acestuia. Trei săptămâni după ce a fost pus sub învinuire, fiind impusă obligaţia nu a nu părăsi localitatea, reclamantul a părăsit ţara şi nu s-a mai întors, până a fost reţinut de autorităţile ruseşti, aproape după trei ani. Nu a fost disputat de reclamant că el a angajat un avocat care l-a reprezentat atât pe durata urmăririi penale, cât şi pe durata procedurilor judiciare şi cu care el a contactat, fiind conştient de progresul procedurilor. În acest context, s-a notat că avocatul reclamantului a acţionat din numele său şi a obţinut o reducere a sentinţei de către Curtea de Apel.

Reclamantul a invocat că, atunci când s-a examinat apelul său, la 29 iunie 2010, Curtea de Apel Chişinău trebuia să cunoască faptul arestului său de către autorităţile ruseşti şi trebuia să amâne examinarea cauzei. Curtea a notat că nu există dovezi în acest sens în materialele cauzei. Mai mult decât atât, se pare că avocatul reclamantului nu a informat Curtea de Apel despre reţinerea respectivă şi că ar fi cerut amânarea cauzei. Nu doar avocatul reclamantului a omis să informeze Curtea de Apel despre arestarea reclamantului, dar, de asemenea, a omis să invoce această chestiune în recursul declarat ulterior la Curtea Supremă de Justiţie.

În aceste circumstanţe, Curtea a considerat că reclamantul în mare măsură a contribuit la crearea situaţiei, care l-a împiedicat să apară în faţa instanţelor judecătoreşti. Astfel, el a  renunţat la dreptul de a se apăra singur.

Corespunzător, şi din moment ce prezenta cauză nu vizează situaţia când o persoană nu a primit citaţie, Curtea a considerat că, având în vedere marja de apreciere a statului, condamnarea reclamantului în absenţă şi refuzul de a dispune rejudecarea la care el ar fi fost prezent, nu a constituit o penalitate disproporţionată.

Astfel Curtea a considerat că cererea este vădit nefondată şi inadmisibilă în sensul Articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.